Cine sunt SOLOMONARII ?

Bătrânul Iacob, ultimul solomonar din Valea Vișeului

Cine sunt Solomonarii? Numiți popular grindinari, hultani, zgonitori de nori sau salmani, recunoscuți pentru îndepărtarea furtunilor, ascensiunile cerești călare pe balauri și harul vindecării, solomonarii sunt considerați a fi unii dintre depozitarii înțelepciunii lumii.

Spirite superioare, inițiați în descifrarea stihiilor, a vechilor scrieri, în prezicerea viitorului și în stăpânirea fenomenelor meteorologice extreme, despre solomonari se spune că sunt activi din luna mai până la sfârșitul lui septembrie.

Mai mult decât nişte simpli vrăjitori ori șamani autohtoni, acești „gonitori de nori’ au fost asociați ba cu Sacerdoții asceți Șcito-Geţi, ba cu urmașii taumaturgului Sântilie, ba cu cei ai înțeleptului Împărat Solomon.

Despre solomonari, etnologul Mihai Coman susține că sunt „cele mai complexe și mai problematice figuri ale mitologiei populare’.

Solomonari contemporani

Mereu la granița dintre mit și realitate, Maramureșul rămâne sursa inegalabilă de legende contemporane. Prin anul 2003, presa vremii consemna povestea ultimului solomonar, Ionu Morarului din Suseni. Un documentar recent intitulat „Cercul lui Iacob’ (parte din proiectul „The Deep Sound of Maramures’ de Peter Gate) poziționează un fost țapinar drept ultimul solomonar din Valea Vișeului.

Potrivit echipei de cercetare, bătrânul Iacob are o perspectivă unică atât asupra vieții, prin prisma propriei existențe, cât și asupra unor domenii cum ar fi știința sunetului și mecanica cuantică, domenii cu care acesta nu avusese contact real. Instinctualitatea acestui solomonar transcende tiparul modelului existențial al secolului XXI.

„Şi-o trecut solomonaru/ Care umblă cu şercanu (balaurul)/ Din zbici o pocnitu/ Pe iel s-o suitu/ Şi s-o tot rotitu,/ Ploaia s-o pornitu…’

Pe teren, poveşti despre aceste mitopersonaje semidivine am auzit pentru prima oară la fascinanții huțuli din Nordul Bucovinei, apoi în Ținutul Pădurenilor, unde coamele dealurilor ascund pâlcuri pestrițe de case adunate în jurul bisericii. Fiecare cătun este înconjurat de un brâu de grădini şi livezi, după care urmează brâul de holde, brâul fâneţelor, apoi cel al păşunilor şi pădurea.

Aceste uriaşe trepte vegetale dau specificitate locului, făcând totodată ca intrarea în sat să capete valenţe iniţiatice. Caii, lăsaţi liberi în afara vetrei satului, completează strania frumuseţe a locului. Coborâţi din poveşti, caii pădurenilor par ireali, apar unde te aştepţi mai puţin şi dispar în galop ca o herghelie divină, chemată de duhul pădurilor.

Poveștile oamenilor de aici sunt ciudate, populate de ființe mitofolclorice fabuloase: spiriduși, fata pădurii, omul nopții, strigoi, solomonari

Cine sunt solomonarii. Înfățișarea și recuzita lor îți dau fiori

Suprapunerea textelor apocrife referitoare la regele Solomon, cu legendele populare despre Sfântul Ilie, a dus la apariţia acestor personaje mitologice. Întruchipare a haosului acvatic precosmogonic, solomonarii călătoresc pe cer călare pe balauri, sunt conducători de nori, stăpâni ai furtunilor și ai ploilor cu piatră.

Sunt descriși ca având înfățișare de cerșetori, însă sunt recunoscuți după accesoriile purtate: o carte veche, un frâu din coajă de mesteacăn, un topor vrăjit și un toiag cu care a fost omorât un șarpe. Unii spun că ar avea și o toacă mică din lemn, corespondent clar al tobei șamanului.

Trebuie amintit faptul că toaca a fost folosită la noi mult înainte de apariția creștinismului, prin glasul său invocându-se diverse divinități fitomorfe
specifice civilizației lemnului.

Îndepărtarea norilor de ploaie „rea’

Ploile înseamnă rod pentru recoltă, viață pentru câmp, însă nu toate sunt bune, nu toate vin când trebuie și pleacă la timp. De aceea, țăranul român se roagă tot anul la Dumnezeu să-i trimită „ploaie la vreme și ploaie bună’, pentru că există și ploaia rea, ploaia păguboasă, blestemată, pricinuită de căderea unui balaur pe pământ.

Când se întâmplă asta, trebuie „să cetească popa din cartea cea veche’, iar balaurul se ridică numaidecât la ceruri și norii se risipesc. E ploaia cu piatră, temută de toată lumea, care apare și când doi balauri trec în zbor unul pe lângă celălalt. Atunci, se iscă un asemenea vânt și frig, de îngheață ploaia.

Răzbunarea solomonarului

Alte povești spun că Solomonarul, atunci când vrea să abată gheața peste un loc, merge la marginea unui lac, se roagă din „carte’ și îi îngheață apa. Apoi, se duce până la mijlocul lacului, taie gheața cu un topor și eliberează balaurul. Când balaurul iese din apă, îi pune frâul în gură, șaua pe spinare, îl încalecă și se înalță cu el în văzduh.

În urma lor se ridică la cer toată gheața de pe lac, iar Solomonarul o mărunțește în pumni și o aruncă unde vrea el. Unii cred că balaurul se roagă din carte împreună cu solomonarul și că acesta din urmă are cizme din fier cu care sfarmă gheața, înainte de a o trimite pe pământ.

Contrasolomonarii

„Un om ştia să întoarcă piatra, legându-se cruciş peste trup cu lemn de clocotici şi ţinând în mână o vargă din acelaşi lemn. Piatra, care venea în chip de bou până la hotar, îl ruga să-i dea drumul ca să nu crape. Dar el nu o lăsa. Piatra trebuia să se ducă peste păduri şi ape, unde era trimisă. Dacă nu ar fi avut varga de clocotici, piatra nu l-ar fi întrebat şi ar fi căzut. Aşa însă, nu se putea apropia.’ (Tony Brill – Tipologia legendei populare româneşti)

Poveștile din hotarul satului spun că acțiunile Solomonarilor se pot contracara prin rugăciune sau magie. Gesturile magice, recuzita (îndeosebi unelte din fier), incantațiile de invocare a balaurului, toate aceste sunt folosite de contrasolomonari. Aceștia provin din rândul solomonarilor „lăsați la vatră’,
fiind inițiați și ei în magia meteorologică.

În viața de zi cu zi sunt meșteri zidari, pietrari, cărămidari, însă, în caz de grindă sau furtună aducătoare de rele, intră în acțiune: înfig patru furculițe din fier în direcția celor patru puncte cardinale, rostind un descântec, sau aruncă un cuțit în inima vârtejului.’

Poveste cu balaur și solomonar

„Un om s-a întâlnit cu un călăreţ pe o iapă albă şi i-a cerut să-l ducă pe iezerul Bistrei. Când au ajuns acolo, i-a dat calul cu tot ce era pe el, în afară de frâu. De pe vârful muntelui, omul l-a văzut pe călăreţ, citind dintr-o carte. Apa iezerului a început să bolborosească şi a ieşit un balaur. Solomonarul l-a lovit cu frâul peste cap şi balaurul a intrat în apă.

După ce a mai citit din carte, a ieşit din apă un alt balaur, mai mare, căruia i-a pus frâul. Călare pe balaur, solomonarul a zburat cu el şi, pe unde trecea, se înnora şi bătea piatra. Solomonarul s-a dus apoi, călare pe balaur, la Ierusalim, unde a dat ploi, pentru că acolo oamenii nu pot trăi o zi fără ploaie din cauza căldurii. Când unul din acești balauri cade din cer, nu mai încetează ploile.’ (publicată de Tony Brill în Tipologia legendei populare românești)

Autor: Iulia Gorneanu

www.avantaje.ro

SACERDOȚII HIPERBOREENI

SACERDOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vracii, Solomonarii și Sacerdoții Geților

Solomonarul este ”magicianul” (vrăjitorul) despre care se credea, în mitologia românească, că poate controla norii și ploaia. Solomonarii sunt cei care controlează mișcarea balaurilor norilor, pot aduce grindina și vindecă boli.

În această direcție există două variante.

Prima ar fi aceea că lucrul se întâmpla în mod real fiind un străvechi procedeu de teleportare denumit popular ”hultănie”.

”Hultanii

Basmul se apropia de sfârşit. Îl ascultasem cu foame de amănunte pe povestitorul din faţa mea, despre care se zicea că’i dintr’un neam foarte vechi de huțuli. Auzisem o întreagă legendă cu solomonari, îmblânzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi şi ploi, istorisiri despre ”hultănie”, o tehnică străveche de teleportare între spaţii şi vremi, sau despre vechile „şcoale de solomonărie” din Bucovina, care’i învaţă pe magii stihiilor prevestirea viitorului, cititul în stele, legarea şi dezlegarea de ploi. Şi totuşi, interlocutorul meu nu reuşise să strângă pulberea acestor împrăştiate legende, pe care le întâlnise prin cărţi, gazete sau poveşti relatate de babe şi de bătrâni, nu’mi putea explica ce sunt misterioşii solomonari, nici dacă ei au existat vreodată. Îl interesaseră toate aceste superstiţii doar fiindcă trăise în copilărie o întâmplare neobişnuită, ce avea legături cu misterioasele solomonii. Atunci nu’i dăduse atenţie, dar cu trecerea anilor a înţeles că secvenţa aceea are tâlcuri mult mai adânci şi secrete. Îşi amintea mulţi ţărani cu straie albe şi pielea arsă de soare, risipiţi pe un câmp nesfârşit. Aşteptau ceva parcă, privind în cer. Seceta pustiitoare, totul era roşiatic, ogorul fript de blestemul arşiţei, iar către amiază, glia devenea precum jarul şi aerul se curba. Ţăranii auzeau un zgomot înspăimântător, înfundat, de joasă frecvenţă, şi imediat încetau lucrul, bătând speriaţi mii de cruci:

”Doamne, ajută’ne!”. Dacă ridicau ochii spre soare, ei spuneau că le fulgera privirea ceva ca un ghem de cârpă albă, înconjurat de ceaţă, trecând prin văzduh, o nălucire spintecând cerul sau propriile lor minţi, cine ştie.”

Oamenii scuipau în sân cu obidă, ţipând: ”ptii, hultanu’!”.

Hultanul, adică uliul, vulturul, era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie ”aducea pe sus” pe cineva din locuri şi timpuri îndepărtate… Bătrânii ne ziceau atunci că’n sat umbla oameni anume creaţi pentru a fi vrăjitori, născuţi cu cămaşa descântată şi căiţă pe cap, pe care’i recunoşti prin aceea că se ţin ca nişte cerşetori. Dar pe cerşetorul acesta nu vezi să’l huiduiască cineva, ci lumea se uită la el cu sfială, ca la un om sfânt. Pita pe care o iau aceşti milogi nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape, pentru sufletul morţilor sau pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilăria a trecut… Apoi, când am citit undeva că hultănia este asemănătoare chiar practicilor șamanice, toate aceste secrete ale prunciei mele au început să mă preocupe iarăşi, şi foarte intens”, îşi aminteşte tovarăşul meu de drum.

Şi totuşi, omul meu nu văzuse vreodată vreun Solomonar, nu ştia nici dacă în locurile copilăriei sale mai există cineva care să poată povesti despre descântătorii ploilor. Mai mult, ca un semn rău, el pur şi simplu nu reuşea să-şi amintească nici măcar satul bucovinean unde au avut loc aceste apariţii, avea însă credinţa că trebuie să fie undeva în triunghiul Moldoviţa-Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfârşit de poveste, s’a legat să pornească împreună cu mine prin Obcinile Bucovinei, în căutarea adâncilor sale obsesii.” (formula as)

A doua varianta și mai tulburătoare este aceea în care se afirmă că aceste călătorii se făceau în vis la voință.

Știința lor este transmisă de la maestru la un ucenic, luat de un solomonar bătrân dintre copii însemnați la naștere (purtători de căiță, o membrană care le acoperă capul și trupul) și crescut în peștera lor de la marginea pământului. Se spune că numele de ”Solomonar” și l’au capătat abia în evul mediu sub influența culturii iudeo-creștine datorită unei asemănări fonetice cu termenul local ”salman”.

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi, era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare?

Nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxio deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu al geților.

Studiind puţin acest nume aflăm că salman este un cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian.

Sal, derivat din Zal, rădăcină a numelui divin Zalmoxio, care poate însemna Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxio ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni.

Pe de altă parte, particula ”man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) ”mare”.

Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume!

Revenind si privind dintr’un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxio avea ca epitet de onoare ce’l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM.

Prin urmare, numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de’a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nicio filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii Zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de Solomonari.

Asemenea unor asceți, Solomonarii trăiesc departe de lume, pe Tărâmul Celălalt, dar mai coboară prin sate pentru a cerși, deși nu au nevoie de nimic, iar unde nu sunt primiți bine, abat balaurul grindinii.

Adesea sunt descriși ca oameni simpli sau cu aspect de cerșetori, care testează bunătatea oamenilor cerând de pomană, binecuvântându’I in primul caz și pedepsindu’I dacă erau refuzați.

Cele mai multe relatări se referă la oameni înalți, roșcovani, cu mantii albe, având la brâu unelte magice, fie cerșind prin sate fie călare pe balaurii grindinei singuri sau alături de moroi.

Moroiul este, în mitologia românească care se crede că ar proveni de obicei al unui prunc mort înainte de a fi botezat, ucis sau înmormântat de viu, sau dintr’un mort neputrezit, căruia nu i s’a făcut slujba religioasă.

Se crede că moroii plâng noaptea și își cer botezul. Există credința că moroiul iese noaptea din mormânt în chip de fantomă pentru a pricinui rele celor vii.

Dincolo de Carpați, în majoritatea zonelor etnografice ardelene, cu deosebire în Țara Moților și in zona Pădurenilor din județul Hunedoara, prin moroi (și forma sa feminină, moroiniță) se înțeleg exclusiv vrăjitorii (vrăjitoarele) care fură laptele și mana vacilor, într’un exemplu unic de vampirism îndreptat împotriva belșugului alimentar adus de animalele domestice.

În schimb, în Oltenia și în Teleorman, moroii sunt absolut identici cu strigoii, oamenii fiind convinși că dacă mortul a fost în viața sa un om cu inima rea, a dușmănit pe rudele sale și s’a purtat aspru și fără milă cu ai lui, atunci – inevitabil – se face moroi.

Pentru a se feri de mânia solomonarilor, oamenii puteau apela la un Meșter Pietrar, un Solomonar revenit printre oameni, dar care le știe magia.

Tradiția Românească nu pune la îndoială existența lor, ba chiar ar exista și mărturii din Ardeal și din Bucovina, cu privire la existența unor ultimi Solomonari.

Există însă numeroase interpretări a provenienței mitului, cele mai multe legate de Sacedoții Pelasgo-Geților Kapnobatai sau Ktistai, peste care s’au adăugat și numeroase influențe creștine și nu numai, rezultând un produs sincretic de mituri și credințe.

”Poseidonios afirmă că misii se feresc, din cucerinicie, de a mânca vietăți, și iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc cu miere, lapte și brânză, ducând un trai liniștit – pentru care pricina au fost numiti theosebeis și kapnobatai. Unii Geți își petrec viata fără să aibă legături cu femeile, numindu’se ktistai; ei sunt onorați și socotiți sacri, trăind, așadar, feriți de orice primejdie”, (Strabon – Geografia).

Aceste cuvinte aparțin marelui geograf antic Strabon si se referă la calugarii și la Sacerdoții Geto-Moesilor.

Cine erau acești moesi? O populație nord-getică ce locuia între Balcani și Dunăre, făcând parte dintre geți, având aceeași limbă.

Kapnobatai si ktistai sunt asceți ce aparțin acestei ramuri și sunt adepții doctrinei Zalmoxiene.

Un alt istoric celebru al Antichitatii, evreu, Iosephus Flavius, născut la Ierusalim, vorbind în cele două opere ale sale (”Războiul iudaic” și ”Antichitățile iudaice”), despre esenieni, ne spune că ”nu trăiesc aceștia într’un fel deosebit de al celorlalți oameni, ci traiul lor seamănă cu al așa-numiților pleistoi de la Geții.”

Cum relativ la pleistoii Geți nu avem izvoare, mărturia sa este de o deosebita importantă:

”Esenienii au bunurile în devălmășie, iar bogatul nu se bucura intru nimic mai mult de cele ce are decât acela care nu are nici un fel de avere. Și asa se poarta oamenii în numar de peste patru mii. Ei nu’și iau neveste și nici nu obișnuiesc să aibă sclavi, pe de o parte socotind că robia duce la nedreptate, pe de alta dându’și seama ca se ivește astfel prilej de răzvrătire. Aceștia trăiesc prin ei înșiși și se folosesc de serviciile pe care și le pot face unii altora. Aleg un fel de perceptori ai veniturilor și ai roadelor ce le produce pământul, aceia fiind niște bărbați, cumsecade, iar preoții iau asupra lor pregatirea grâului și a alimentelor.”

Acestea sunt toate informațiile ce ne’au parvenit cu privire la asceții-călugări ai geților. Ele au iscat numeroase discuții, mai ales în ceea ce privește originea etimologico-lingvistică.

Theosebeis înseamnă ”adoratori ai zeilor”.

În schimb kapnobatai, ktistai și pleistoi sunt cuvinte Getice În dialect moesic (transdunărean zis și ȘCITIC), asupra lor formulându’se diverse opinii, fără a se fi ajuns la un consens. Vasile Parvan a tradus kapnobatai prin ”călător prin nori”, sau ”umblători prin fum”.

În descrierea lui Romulus Vulcănescu ei sunt uriași sălbatici cu chica roșcovană, ochi bulbucați și sângeroși, trupul păros, au ”cozi de pene la subțioară și noada terminată într’o codiță”. Poarta ”tundre albe”, peste care atârnă traiste în care țin uneltele magice, o toporișcă de fier descântată, un frâu din coajă de mesteacăn, o carte de înțelepciune, un fel de pravila de divinație. Sub cele șapte pieptare pe care nu le leapadă niciodată, nici pe căldura lui Cuptor, atârnă o toacă mică, simbol al declanșării furtunilor. Când bate în toacă, toate spiritele elementare ale furtunii, Vântoasele și Ropotinile, încep să se foiască prin văzduh.

După cum se știe, Potopul se consideră tot mai des a se fi petrecut la Marea Neagră:

În Peștera comorilor, un text apocrif siriac din secolul al V-lea sau al VI-lea, este prezentată o legendă ce explică apariția și folosirea toacei.

După ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu i’a poruncit să fabrice o toacă din lemn de trei coți lungime și un cot și jumătate lățime și un ciocan din același lemn.

În această toacă Noe trebuia să bată de trei ori pe zi, dimineața devreme, la prânz și seara, după apusul soarelui, pentru a’i aduna și informa pe oameni despre iminența potopului și a’i îndemna să se pocăiască și să se convertească.

Această legendă a fost folosită de Lucian Blaga în piesa Arca lui Noe.

Dar cea mai pertinentă opinie credem că este, cea a lui Mircea Eliade, care a studiat atent fenomenul:

”În acest caz kapnobatai ar fi dansatori și Vracii(șamani) misieni și Geți, care întrebuințau fumul de cânepă pentru a provoca transele extatice …”

Deci în cultul lui Zalmoxe se includ și practici ale Vracilor existente și la alte seminții Getice, cum ar fi Celții, Goții sau Vikingii.

Șamanismul este un fenomen religios extins până în tărâmurile siberiene, central asiatice și apoi pe tărâmuri americane, răspandit pe o vastă zona ce cuprinde Indonezia, Oceania și Australia.

Șamanul este un extatic a cărui inițiere comportă moartea rituală urmată de inviere, extazul semnificând ridicarea sufletului la cer, peregrinări pe pământ, ori coborârea printre morți.

Șamanul intreprinde asemenea călătorii din diverse motive: pentru a’l intalni pe zeu și a’i prezenta ofrandele, a căuta un suflet răpit de demoni, ori rătăcit de corp, a conduce sufletul unui mort, ori pentru a’și îmbogăți stiinta.

Șamanismul se întâlnește și în Grecia încă din epoca arhaică, în experiențele lui Orfeu. Printre șamani se inscrie si Pythagoras, considerat a fi ”modelul” lui Zalmoxio, deci nu e de mirare că învățați precum K. Meuli ori E.R. Dodds îl socotesc pe acesta din urmă drept un șaman mitic.

Al treilea termen ”pleistoi” s’ar traduce prin ”cei mari”, ”conducătorii” și se referă la preoții geți.

Preoții sacerdoți au jucat un rol important în societatea getică, mai mult decât este acceptat azi aportul preoților creștini în societatea românească, mare parte din rolurile lor fiind luate azi de judecători, profesori și medici, și pot fi comparați cu druizii Geto-Celților.

Ei oficiau cultul, se îngrijeau de sacrificiile publice și private, explicau practicile religioase. La ei veneau un mare număr de tineri ca să învețe și tot ei sunt cei ce împart dreptatea.

Iordanes, geograful, vorbind despre Comosicus, care i’a urmat lui Cenio (Deceneu) spune că ”el împărțea poporului dreptate ca ultimă instanță”.

Preoții geți aveau cunostințe științifice, ori îndeletniciri medicale care își găsesc bune analogii la druizii cețti. Tot ei sunt cei care, citind semnele cerești, fac prorociri. Din aceste motive nu plăteau impozite și nu mergeau la războaie.

În fruntea preoțimii getice se găsea preotul suprem, care a jucat un rol deosebit de important.

Un asemenea mare preot a fost însuși Zalmoxio, despre care Strabon ne spune că îl sfătuia pe rege, lucra în înțelegere cu el.

În timpul lui Bureo Bisteo demnitatea de mare preot era deținută de către Deceneu. Tot Strabon relatează că învațase, ca și Zalmoxio, în Egipt, unele semne de prorocire.

Despre Deceneu, sau Cenio așa cum reiese din Tăblițele de la Sinaia, Iordanes ne spune ca Bureo Bisteo i’a dat o ”putere aproape regală”, iar după moartea lui, geții ”au avut aproape în aceeași venerație pe Comosicus, fiindcă era tot așa de iscusit”.

Pe vremea lui Daci Balo se pare că funcția de preot suprem o deținea Vezina, care era ”vice-rege”.

Iordanes ne mai amintește și de celebrul Zeuta, pe care Mommsen îl identifică cu Seuthes, tatăl hiperboreanului Abaris.

În Țara Moților sunt cunoscuți ca Șolomonari sau Zgrimințieș. ”Mitologia populară spune că șolomonarii au o anumită carte, în care se cuprinde toată știinta și puterea lor. Cartea aceasta o învață șolomonarii în școala din cetatea Babariului, și nu fiecare iese șolomonar, ci numai din 7 unul”, conform Literatura populară, București, 1985, p. 53.

Solomonarul este văzut ca un bărbat înalt cu ochii bulbucați și părul roșcat, îmbrăcat într’o haină albă.

Solomonarii poartă un topor din fier descântat cu care se crede acesta fabrică grindina, dar care are și un rol de paratrăznet când este împlântat în pământ sau în pragul casei, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta strunește, îmblânzește și dirijează balaurul grindinii, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea și știința lor, iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul invocă Vântoasele.

În unele părți din recuzita solomonarului are și niște legături din cârpe ce poartă, ”moime”, nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul ”moine” adică ”vreme grea”, furtună.

Educația solomonară

Legendele românești mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiță (bonețică, placentă, scufiță, tichie) sau cu o membrană ce îi acoperă corpul care la o vârstă fragedă este luat de un solomonar bătrân și dus la Solomonanță sau Școala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într’o groapă adâncă sau într’o peșteră.

Se spune că aici, lecțiile ar fi predate de însuși Diavolul sau de arhidemonul Uniilă și că din 7 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârșitul unui stagiu de pregătire ce durează până la vârsta de 20 de ani, desfăsurându’se în condiții foarte dificile.

În această școală solomonarii învață toate limbile vietăților de pe pământ, toate farmecele și toate descântecele și după ce asimilează toate acestea se retrag într’o peșteră în care, așezați la o masă din piatră, scriu într’o carte toată știința.

Traian Herseni crede că tagma solomonarilor ar proveni din ordinul monastic al geților – ktistai – deoarece locuiau ”în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane”.

Eugen Agrigoroaiei, îi compară cu Kadmos, și definind casta lor ca fiind moștenire getică, spune că solomonarul din tradiția folclorică este rezultatul unui ”proces de zeificare a sacerdotului”.

Pentru acest cercetător, solomonarii sunt ”preoți inițiați”.

Solomonarii, numiți și grindinari, hultani, ghețari, izgonitori de nori sau zgrabuntasi sunt inițiați (trăind și astăzi în Bucovina) la școlile de solomonarie în astrologie, prezicerea viitorului, dar mai ales în stăpânirea tuturor fenomenelor meteorologice, venind de pe Tărâmul Celălalt.

Deși se crede că termenul solomonar a pătruns in lexicul românesc abia prin secolele XVII-XVIII, se pare că originea primilor izgonitori de nori se pierde în adâncimile istoriei.

Unii îi alătură vechilor preoți asceți geți – kapnobatai (călători prin nori sau umblători prin fum), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor.

Altii spun c’ar fi urmași ai Sfântului Ilie, des întâlnit în legendele populare, vrăjitorul care’i fulgera pe draci și oamenii păcătoși.

Fără îndoială că numărul marilor preoti geți a fost cu mult mai mare decât cei pomeniți în operele literare ale Antichității. Despre ei nu avem informații și nu putem decât afirma că au jucat un rol esențial în conducerea statului și în istoria acestui enigmatic popor de sorginte Getică.

Daca solomonarii sunt într’adevar urmașii inițiaților geți, atunci e posibil ca aspectul demonic să fie accentuat de influențele creștine care îi vedea ca pactizand cu forțele întunericului.

De asemenea, au fost identificati ulterior, ceva mai târziu cu Sfântul Ilie. Ca urmare a aspectului lor demonic, de pedepsitori și aducători de urgie, a apărut Meșterul Pietrar, un fost Solomonar, care avea abilitatea de a împiedica acțiunile lor malefice.

Ceea ce a rămas despre ei este faptul că erau inițiați în tainele văzduhului, ale munților înalți, ale peșterilor adânci și ale iezerelor ascunse. Sunt protectori ai drumurilor de munte, stăpâni peste împărăția de jos a negurilor pâclelor și promoroacei, deținători ai secretelor Vămilor văzduhului și stăpâni ai balaurilor aducători de furtuna, spune tradiția populară.

Se remarcă totusi influența a două percepții diferite, cea a Solomonarilor din negura vremurilor, persoane de excepție care au ajuns să stăpâneasca natura în urma unor îndelungi inițieri în școlile de solomonarie, și cea de vrăjitori malefici, pactizând cu forțele diavolului.

Am putea remarca ascensiunea balaurului din fundul pamântului prin intermediul unui iezer adinc, stăpânit cu ajutorul ghieții și ridicat până în culmile cerului.

Solomonarii erau văzuti ca fiind stăpânii balaurului din adâncul pamântului, Împăratul Șerpilor, un termen asemănător cu cei folosiți în tradițiile asiatice pentru a descrie Kundalini.

Se crede că Solomonarii nu mai există astăzi. Ultimele date pe care le avem despre ei sunt în amintirea bătrânilor, în memoria populara, ceea ce înseamnă cam pe la începutul secolului trecut.

Mai este o variantă: asa cum se spune într’un basm bucovinean, cules în 1932, puterea, Solomonarii o au de la împaratul cel înțelept Solomon, care a stăpânit toate tainele de pe lumea asta.

Iar despre Solomon, faimosul rege biblic, putea să închidă și să deschidă cerurile, iar la porunca lui vânturile îl ridicau chiar până la Dumnezeu.

După opinia arheologilor Finkelstein și Silberman, Solomon nu ar fi fost rege și nu ar fi avut un regat, descrierea din Biblie a regatului său potrivindu’se mai mult perioadei regelui iudeu Manase, vasal al Asiriei:

”Considerând problema sub toate aspectele, avem o situație în care condițiile descrise ca fiind din marele regat al lui Solomon seamănă foarte mult cu cele din ținutul regelui Manase. Districte bine administrate și un mare număr de lucrători de corvoadă clădind noi orașe regale; legături comerciale cu lideri străini; caravane către nord trecând prin teritoriul Iudei și ambasadori din Arabia aflați în Ierusalim – care sunt combinate cu amintiri neclare, împrumutate din zilele de glorie ale comerțului din Israelul aflat la nord – toate susțin credința în vechimea și înțelepciunea strategiei regelui Manase de participare înflăcărată la comerțul și diplomația imperiale”, Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, David and Solomon. In Search of the Bible’s Sacred Kings and the Roots of the Western Tradition.

Nu s’au găsit până în prezent dovezi arheologice despre regatul lui Solomon, ci numai din vremea unor regi urmași ai săi. Nu a fost găsită până în prezent nicio urmă a Templului lui Solomon. În schimb există urme ale Templului (Al Doilea Templu), care a fost reconstruit, potrivit Bibliei, în locul acestuia.

Toate acestea ne face să credem că Solomon putea fi un mare inițiat, sacerdot sau un șaman al acestor învățăminte, cel care se crede nejustificat că ar fi dat ulterior numele acestei caste.

Trebuie menționat că acesta se presupune că ar fi trăit pe vremea geților hitiți din Anatolia, între 1000- 931 î.Hr., a fost căsătorit cu o fiică a unui faraon din vremea sa, a mai avut și alte 700 de neveste și 300 de concubine.

Cam greu ar putea fi luat de model ”regele Solomon” de către un ascet al acestui ordin al salmanilor sau al solomonarilor cum totuși li se mai spun.

În Biblie se spune:

”Solomon s’a încuscrit cu Faraon, împăratul Egiptului. A luat de nevastă pe fata lui Faraon, și a adus’o în cetatea lui David, până și’a isprăvit de zidit casa lui, casa Domnului, și zidul dimprejurul Ierusalimului”, (3 Regi 3:1).

Ceea ce ne întărește bănuiala că Solomon nu era iudeu așa cum nu era nici pustnic.

Deși Dumnezeu interzisese încuscrirea cu 7 neamuri ”mai mari la număr și mai puternice” decât cel al lui Israel (hitiți, ghirgasiți, amoriți, canaaniți, fereviți, heviți, iebusiți), așa cum relatează cartea Exodului și Deuteronomului pentru ca fiilor lui Israel să nu le fie întoarse negreșit inimile către dumnezei străini, Solomon a nesocotit porunca Domnului.

Ordinul Solomonarilor se spune că ar fi apărut în 1450 î.Hr. și ar fi fost introdus de Zamolxio înainte de biblicul Solomon, dar nu avem certitudini în acest sens.

Bibliografie: Ion Horatiu Crisan – ”Spiritualitatea Geto-Dacilor”; Mircea Eliade – ”Istoria credințelor și ideilor religioase”; Strabon – ”Geografia”, formulaas.ro

SOLOMONARII

SOLOMONARII,

SACERDOŢII LUI ZAMOLXE

„Solomonarii nu au dispărut, dar este posibil să se fi retras din lume

Ultimii solomonari au fost văzuți prin anii 1940.

Solomonarii sau Kapnobataii erau cei mai mari inițiați ai ordinului sacerdotal Zamolxian. Ei puteau controla vremea, cele patru elemente ale naturii, comunicau cu viețuitoarele, aveau calități de șamani și putea vedea în trecut și în viitor.

Mitologia noastră românească este plină de tot felul de povești și legende, deși multe dintre acestea sunt atât de încifrate încât nici la ora actuală nu pot fi înțelese așa cum ar trebui…

De exemplu cum ar fi putut calul lui Harap Alb să mănânce jăratec, pentru că acest cuvânt înseamnă cărbuni pe jumătate stinși sau acoperiți cu cenușă care încă mai ard mocnit după ce flacăra s-a stins. Vă dați seama că dacă în poveste este vorba și de un cal, care și acela este o ființă vie, dacă ar fi mâncat jăratec s-ar fi ars la limbă exact ca noi când înfulecăm o mâncare abia luată de pe foc! Și atunci tâlcul este în altă parte. Acel jăratec poate fi interpretat ca un fel de combustibil, iar calul care nu este de fapt cal, poate fi înțeles ca o mașinărie de tipul celor din filmele cu Transformers, adică un robot care putea lua forma unui cal.

Ei bine toate aceste mituri și legende trebuie cumva interpretate prin prisma științei moderne, căci noi am ajuns acum într-un stadiu în care de abia acum putem să înțelegem ce vor să spună unele povești străvechi. Și asemenea lucruri nu sunt doar în mitologia noastră strămoșească, ci și în mitologiile altor seminții. Ce poate fi de exemplu faimoasa sabie Excalibur, pe care regele Artur a scos-o dintr-o mică stâncă unde era înfiptă de multă vreme? Era doar o simplă sabie? Pentru că dacă ne raportăm la legile fizicii, nu ai cum să înfigi o sabie într-o rocă, oricât de bine făurită ar fi ea. Și aici pot fi unele speculații ale unora și altora, care nu cred mitul legat de această sabie magică. Pe de-o parte, dacă ar fi fost înfiptă în altceva decât în stâncă, atunci cei care au încercat înaintea lui Artur ar fi putut s-o scoată de acolo, ceea ce nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, dacă ar fi fost înfiptă în acea stâncă, nimeni n-a putut să o ia de acolo deoarece – surpriză!! – în afară de regele Artur nimeni nu cunoștea secretul lui Excalibur, în sensul că magul Merlin i-ar fi dezvăluit lui Artur cum s-o scoată din piatra aceea! Altfel spus Merlin știa că stânca acoperea în realitate un dispozitiv de prindere electromagnetic, cum sunt unele subansamble electromagnetice folosite pentru a bloca uși sau alte părți ale unor structuri pentru ca lucrurile în acel loc să se desfășoare în siguranță, cum este la submarine de exemplu. Deci Excalibur era pusă cu vârful într-un asemenea dispozitiv, poate ceva rudimentar, o combinație între un mic mecanism de pârghii și un magnet introdus în interiorul pietrei. Și odată ce Artur a știut de la Merlin unde să apese pentru a debloca sistemul de prindere, sabia a fost scoasă! Magie? Nicidecum, ci un pic de fizică și mecanică! Dar vedeți, fără ca să se cunoască în vremea aceea de către oameni astfel de lucruri, scoaterea lui Excalibur din piatră, precum și calul lui Harap Alb care mânca jăratec și poate și alte asemenea „minuni” din tot felul de legende, au la bază un sâmbure de adevăr – fizica și mecanica – dar și o țesătură de poveste împletită cu dorința oamenilor de a crede în ceva supranatural. Așa au luat naștere toate miturile mari ale lumii, din orice cultură străveche.

Mulți fizicieni care studiază în prezent fenomenele paranormale și unele manifestări spirituale cum ar fi psihokinezia sau alte fenomene similare bizare, au ajuns la concluzia că toate aceste fenomene au la bază legile fizicii! Doar că noi de abia acum le descoperim!

Întorcându-ne la subiectul Dosarelor din acest număr, care are evident legătură cu introducerea pe care am făcut-o, putem spune că de exemplu înaintea magului Merlin, despre care există câteva înscrisuri care atestă că s-ar fi născut undeva prin secolul 8 sau 9 după Christos, având în vedere că fiind mag putea trăi mult mai mult decât oamenii obișnuiți, și luând în considerare că primele referiri la regele Artur datează de pe la anii 900-1000. Ar fi interesant – și poate după ce vom aduna mai mult material despre acest personaj fascinant care a fost Magul Merlin să realizăm și despre ele un articol amplu și documentat – să ne gândim unde a învățat Merlin magia, deoarece ceea ce stăpânea el era numit Magia Arhaică, adică din vremuri de demult. Ori din câte se știe pe teritoriul vest-european nu existau la acea vreme școli de mistere unde să se predea științele magice. Rezultă că există posibilitatea ca el să fi învățat tot ceea ce știa de la un nucleu de tip sacerdotal din partea estică a Europei, unde se păstrase vechea Școală Inițiatică Zamolxiană. Iar aceasta pe vremea când nici Burebista nu era încă rege, avea deja mulți Sacerdoți care-i învățau inclusiv pe esenieni o mulțime de lucruri spirituale.

Magul Merlin a fost probabil un inițiat al ordinului Zamolxian, trimis de Camelot cu o misiune precisă

Odată cu trecerea veacurilor, Casta Sacerdotală Zamolxiană a transmis din generație în generație misterele spirituale, așa cum lăsase Zamolxe învățătura adevărată bazată pe Legile Belagine. Dar este evident că dincolo de textul și înțelepciunea Legilor Belagine, Școala de mistere a lui Zamolxe conținea o învățătură pe care doar cei mai perseverenți dintre Sacerdoți o puteau stăpâni. Cele trei categorii existente în Școala Sacerdotală Zamolxiană – ktistaii, pleistaii și kapnobataii – erau inițiați de diferite nivele, care se pregăteau pentru o anume capacitate spirituală principală, în funcție de structura lor care-i făceau compatibili cu una dintre puterile spirituale alese. Dintre aceste trei categorii, kapnobataii erau cei mai bine pregătiți, cum s-ar spune azi prin unele filme Mag de nivelul 1, adică unul care cunoștea tot ceea ce trebuie cunoscut despre modul în care energiile telurice și cosmice puteau fi folosite printr-un control al lor cu ajutorul voinței spiritului. Kapnobatailor li se mai spunea și „umblători prin fum”. Dar știți cui li se mai spuneau „umblători prin fum”? Solomonarilor!

Deși unii care au studiat mitologia populară românească susțin că denumirea de solomonar vine de la numele regelui Solomon, faimos pentru puterile sale spirituale și pentru înțelepciunea sa dată de Dumnezeu, această titulatură de solomonar are o cu totul altă origine. Este posibil ca cei care au cercetat în secolele anterioare originea și activitatea solomonarilor, considerați niște magi teribili și cumva destul de aspri în atitudinea lor față de lumea obișnuită, să fi atribuit în mod eronat un asemenea apelativ, dat fiind faptul că din textele biblice știau despre Solomon și probabil au pus pe seama numelui biblic puterile spirituale ale solomonarilor. Dar pe undeva prin analiza literelor acestui cuvânt, denumirea de solomonar vine de la un termen arhaic cunoscut doar în școala misterelor Zamolxiană, și anume de la salman care este un cuvânt compus. Sal + man, primul având derivația fonetică de la Zal – adică Zeul Moș sau Cel Bătrân de Zile, care poate fi unul dintre numele lui Zamolxe, și „man” care înseamnă „om”, la fel cum este înțelesul acestui cuvânt și în limba sanscrită. Salmanul adică solomonarul este un teurg în același timp, datorită faptului că are puterea de a controla energiile viului înconjurător. Cum s-ar spune solomonarul era omul Zeului Moș, adică al lui Christos, căci „Cel vechi de Zile” este un echivalent al Conștiinței Christice în multe tratate esoterice străvechi.

Solomonarilor li se mai spuneau prin unele părți ale Daciei, și mai târziu în zonele primelor regate românești, hultani și zgrebunțași, de la ultimul cuvânt derivând prin secole probabil un alt cuvânt arhaic – zgripțuroi/zgripțuroiacă. Dacă hultanul se ocupa cu teleportarea, căci tâlcuirea acestui arhaism asta înseamnă, adică cineva care face ca un lucru să dispară dintr-un loc pentru a apărea în alt loc. Iar celălalt arhaism – zgrebunțaș, este o variantă populară a lui „a zgrăcina” adică a chema necontenit, a invoca, a striga tare și de multe ori numele cuiva, descrie o acțiune ritualică magică de invocare a principiilor spirituale existente în natură și în Cosmos. Putem înțelege deci că solomonarii erau kapnobataii ordinului sacerdotal zamolxian, și expresia „umblători prin fum” fiind un arhaism, indica de fapt starea de transă extatică în care acești sacerdoți intrau după ce puneau pe foc sau într-un vas de lemn niște semințe de cânepă, care odată ce începeau să scoată un fum specific ce conținea substanțe eterice inducea starea extatică în care solomonarii intrau. Deși istoricul Ion Horațiu îi pune pe un același nivel cu druizii, în realitate Solomonarii/Kapnobataii erau mai sus decât druizii cel puțin cu un nivel, dacă nu chiar cu mai mult de atât. Căci în timp ce druizii aveau și ei niște capacități prin care puteau manevra elementele și energiile naturii, Solomonarii erau în schimb și șamani, putând călători în trecut, în viitor sau în alte lumi pentru a face schimb de experiență cu alte ființe asemănătoare lor.

Despre Solomonari au rămas puține lucruri în folclorul popular românesc, ca de altfel și despre sacerdoții Zamolxieni. Tot ce se știe este că aveau capacități spirituale care azi ar putea fi considerate nu doar paranormale, așa cum vedem prin unele filme, ci uneori chiar de domeniul SF-ului. Mitologia populară mai menționează că ei puteau aduce ploaia bună pentru recolte sau dacă oamenii îi supărau și le făceau nedreptăți, le trimiteau grindina peste recolte. Iar o altă descriere este cea în care solomonarii călăreau dragonii care le ascultau poruncile. Asta ne aduce aminte de Merlin magul care vorbea cu un dragon în regatul Camelot. Am putea spune că ar fi fost cu adevărat niște dragoni sau balauri sau zmei cum li se mai spune în folclorul nostru mitologic, deși nu este deloc incredibil, având în vedere că în vremea Atlantidei mulți dintre magii acelor vremuri lucrau împreună cu dragonii la rezolvarea diferitelor treburi, până când o parte a lor au fost corupți de partea întunecată.

Dar faptul că solomonarii călăreau dragoni poate fi și o chestiune strict metaforică, deoarece având capacitatea de a stăpâni elementele naturii, poate oamenii acelor vremuri din urmă cu secole și milenii aveau impresia că Solomonarul atunci când apărea poruncea furtunii să se oprească, și credeau că de fapt solomonarul stăpânea duhul cel rău al furtunii respective. Căci a călări în timpurile acelea mai însemna și „a fi călare pe situație”, adică a o controla pe deplin. Solomonarii nu doar că puteau controla elementele naturii, dar vedeau viitorul și trecutul, cunoșteau mersul astrelor – astrologia, și unele dintre legendele din partea Bucovinei, unde se zice că ar fi existat demult un nucleu mare de Solomonari, se spune că atunci când unii români care erau prizonieri la ruși, în vremea războiului, erau luați pe sus de magia „hultanului” – solomonarul, oamenii ăia strigau cu disperare „Apăăă!” Poate că magia teleportării lor de către solomonarul care făcea asta – și cine știe cu ce scop îl salva doar pe acel prizonier dintre zeci sau sute aflați la ruși! – îi consuma apa din corp acelui prizonier adus dintr-un loc în altul în câteva clipe. Ei și aici venim cu dezvăluiri… Din cercetările științei moderne referitor la mecanismele și efectele teleportării asupra corpului uman, unele ipoteze și mai ales experimente efectuate în laboratoare în mediul virtual – adică simulare pe calculator luând în considerare toți parametrii implicați – au pus în evidență un lucru surprinzător. Și anume că teleportarea se realizează cu implicarea atomului de hidrogen din apa existentă în corpul uman! Ori se știe că hidrogenul degajă multă energie atunci când intră în diferite reacții cu alte elemente sau este combinat în diferite moduri de tip alchimic. Ori solomonarul atunci când realizează teleportarea folosește capacitatea de transportare pe care o are apa. Vă mai amintiți cei care ați văzut la ProTV serialul „Stargate”? Acolo Poarta Stelară atunci când era activată genera un fel de perete de apă circular care umplea Poarta și prin ea se realiza trecerea în doar câteva momente prin timp și spațiu la distanțe enorme în galaxie! Deci solomonarii știau care sunt proprietățile magice ale apei, deoarece aceasta conduce electromagnetismul foarte bine, ori electromagnetismul stă la baza tuturor capacităților spirituale. Totul este electricitate și magnetism în diferite forme și nivele de manifestare.

Sacerdoții ordinului Zamolxian cunoșteau taine care nici azi nu pot fi accesate de către clarvăzători, deoarece sunt foarte bine păzite

Deși erau foarte respectați în vremurile de demult, chiar și după invazia romană, solomonarii erau și temuți în același timp, oamenilor fiindu-le frică de ei pentru că aveau tot felul de prejudecăți. Se știe că și la ora actuală oamenii se tem sau resping ceea ce nu cunosc. Și poate pe undeva în secolele trecute oamenii de pe la sate știau ei ce știau din moși-stră-moși, în sensul că s-a transmis din generație în generație un adevăr teribil despre solomonari. Din sursele mitologice populare știm că acești mari inițiați ai învățăturii Zamolxiene au fost tot mai puțini de-a lungul vremurilor, astfel că în prezent s-ar putea să nu mai existe vreunul pe teritoriul țării. Ei erau cândva școliți de „Cei Bătrâni de Zile” undeva în nordul Moldovei, în zona misterioasă a Bucovinei numită „triunghiul de aur”, pentru că acolo regiunea cu cea mai puternică energie spirituală din toată Europa. Este de înțeles că acolo solomonarii căpătau puteri foarte mari. Deși sunt multe povești în multe părți ale Moldovei, mai ales cu referire la faptul că ultimii solomonari au fost văzuți prin anii 1940, sunt doar povești, deoarece regula de bază a solomonarilor era aceea de a lucra fără ca lumea să-i vadă. Și cu toate că unii spun că pe ici-colo pe la sate prin Moldova mai sunt solomonari, aceștia sunt de fapt niște mici vraci locali, care nu au nici 10% din capacitatea unui solomonar. Căci atunci când apărea un solomonar pe undeva, toată lumea fie era cuprinsă de o mare bucurie, deoarece știau că acesta le binecuvânta locul și traiul, fie erau cuprinși de frică dacă se întâmpla ca în satul lor să trăiască vreun vecin care să fi făcut o nefăcută pentru care solomonarul urma să arunce pedeapsa pentru toată lumea de acolo. Deci nu era de glumă cu ei! Imaginați-vă că un solomonar era un fel de Gandalf cel Alb din Stăpânul Inelelor, doar că ceva mai dur și mai determinat. Cu solomonarii nu era de glumă!

Și în finalul acestui articol aruncăm marea bombă! Blestemul trădării acestui neam românesc, perpetuat de la ultimul rege dac trădat – Decebal, a fost aruncat asupra tuturor urmașilor neamului geto-dac de către ultimul mare inițiat sacerdot solomonar, Vezina, care l-a avertizat pe Decebal că vor pierde lupta cu romanii, fără să-i spună însă că vor fi trădați de unul de-ai lor. Vezina văzuse în viitor că rânduiala pentru neamul geto-dac se cam terminase, pentru că trădătorul a dezvăluit nu doar drumul tainic pe sub munte către Sarmisegetuza, ci și unele taine spirituale de-ale sacerdoților. Și Vezina a aruncat blestemul asupra tuturor urmașilor acestui neam, care va fi ridicat doar în vremea când dintre oamenii acestui Pământ Divin – Dacia Stră-Bunilor – se va ridica un om foarte curat care va deține puterea de a dezlega blestemul pus de Vezina în urmă cu mii de ani. Și vedeți cum se leagă lucrurile peste timp…? Profeția despre cel care va salva România, și vă asigur că nimănui nu i-a trecut vreodată prin cap să facă legătura dintre acest om și blestemul lui Vezina. Așadar cel care va salva neamul românesc este din Bucovina și va fi poate ultimul solomonar adevărat care va readuce seminția strămoșilor noștri la locul său de cinste printre celelalte neamuri ale lumii. Și dacă, așa cum spune profeția că s-a născut în 2005, suntem în 2023, înseamnă că are deja 18 ani în acest moment și mult nu mai avem de așteptat. Bucurați-vă, căci în câțiva ani neamul românesc se va elibera cu adevărat. Căci ce a fost scris acestui neam sus în cerurile spirituale, așa va fi!”

___________

Contele Incappucciato

Culese din Legendele și Datinilele Ancestrale ale Stramosilor nostri Geto-Dacii.

BUREBISTA

Burebista (82 î.Hr. – 44 î.Hr.) a fost rege al geto-dacilor și întemeietorul statului dac.

Conform spuselor lui Strabon, Burebista a fost un lider politic și militar impresionant, al ținuturilor locuite de geto-daci: „Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.”^[2]

Fiind un desăvârșit lider și strateg militar a reușit unirea triburilor geto-dacice, iar cu ajutorul sfatului său de tarabostes și cu ajutorul marelui preot, Deceneu, a reușit să introducă o serie de măsuri administrative care au avut un rol important în consolidarea și stabilitatea statului, a recrutat oameni noi pentru administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obștești obligatorii, făcând, astfel, posibilă realizarea sistemului de fortificații în Dacia, a introdus sistemul de legi beligines, iar pe plan spiritual și-a întărit propriul cult.

Prin acțiunile sale ofensive a reușit îndepărtarea pericolului reprezentat de celții situați în sud și în vest, supunerea bastarnilor în est și cucerirea cetăților grecești de la malul Pontului Euxin, întinzându-și regatul de la Pontul Euxin, în est, până la Danubis în Câmpia Panonică, în vest, și de la Munții Haemus, în sud, până la mlaștinile Pripetului, în nord, devenind un potențial adversar de temut al puternicei Republici romane.

Întemeierea statului dac

În prima jumătate a secolului I î.Hr. dezvoltarea societății dacice, întărirea aristocrației tribale militare, transformarea ei în clasă politică, iar pe plan extern invaziile celților și amenințarea Republicii romane au constituit un mediu prielnic pentru unificarea tuturor triburilor dacice într-o entitate de tip statal.

Conform istoricului Iordanes, Burebista își începe domnia în jurul anul 82 î.Hr., dată care a fost calculată în funcție de momentul venirii la putere a lui Sylla la Roma.^[3] Burebista a fost stăpânul unui teritoriu în hinterlandul Histriei, având capitala la Argedava,^[4] iar pe măsură ce stăpânirea sa s-a întins și de-o parte și de alta a Dunării este posibil să-și fi mutat capitala în Câmpia Munteană, la Argedava de la Popești, pe râul Argeș. Această mutare s-a realizat din rațiuni politice și strategice deoarece pe măsura măririi teritoriului său spre vest, Argedava Dobrogeană nu putea controla teritoriul ocupat, iar din punct de vedere militar, fiind amplasată pe malul drept al Dunării, ar fi îngreunat foarte mult acțiunile de apărare.^[5] În acest moment au loc, probabil, desele treceri ale fluviului, pe care le amintește Strabon, Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia – până în Macedonia și Iliria… ^[6][7], cu scopul de a-și consolida controlul spațiului de la sud de Dunăre până la Munții Haemus. Astfel limitele de nord, est și sud ale regatului fiind relativ stabile, cu triburi geto-dace în nord, cu regatul lui Mitridates al VI-lea în est și crestele Balcanilor în sud, iar pentru a consolida granița vestică a pornit o ofensivă împotriva scordiscilor^[5], stabiliți în jurul anului 278 î.Hr. în vecinătatea muntelui Scordus.^[8][9] Această victorie de prestigiu asupra unui neam celtic se presupune că i-ar fi înlesnit procesul de uniune cu triburile dacice din arcul intracarpatic, amenințate de triburile celtice ale boiilor și a tauriscilor din Câmpia Panonică^[10].

Unificarea triburilor geto-dacice s-a terminat în jurul perioadei 60 î.Hr.-59 î.Hr, când Burebista începe campania împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. În această perioadă își mută centrul de putere în munții Orăștiei și capitala la Costești^[11].

Regatul lui Burebista a atins întinderea maximă după campania din est, din anul 55 î.Hr., împotriva cetăților de la Pontul Euxin, în urma căreia a cucerit șiragul de orașe grecești de la Olbia, până la Apollonia Pontica.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Burebista

Zeul ZAMOLXIS

Zalmoxis (ori Salmoxis, Zamolxis, Zamolxe, Samolxis) a fost, conform lucrării Getica a lui Iordanes un om, iar în concordanță cu lucrarea Istoriile a lui Herodot un zeu al Geților, fiind considerat de mulți autori români ca zeul suprem din panteonul geto-dacic. Unii consideră chiar că a facilitat convertirea geto-dacilor, priviți ca strămoșii neamului român, la creștinism; această teorie este mai ales vehiculată de mediul creștin-ortodox român, fiindcă ar arăta predispoziția românilor pentru creștinism. Această idee se află în opoziție cu opinia mai multor cercetători mai recenți cu metode mai științifice care afirmă că religia geților ar fi fost politeistă, precum erau și religiile celorlalte popoare indo-europene și că geții nu reprezintă excepția istorică.

În afară de discuția despre monoteismul sau politeismul geților mai există o a două discuție care privește caracterul htonic (subpământesc) sau uranian (celest) al zeității.

În teza de doctorat dedicată lui Zalmoxis, Dan Dana consideră că restul istoricilor care îl menționează, copiază de fapt conținutul lucrării Istorii de Herodot.^[5]

Herodot spune că unii îi spun lui Zalmoxis și Gebeleizis, ceea ce a provocat discuții între savanți ca să se știe dacă chiar este un alt nume pentru Zalmoxis sau dacă este numele unei alte zeității confundată de Herodot cu Zalmoxis.

Vasile Pârvan, probabil ca să „salveze” monoteismul get, a afirmat că unii cercetători atribuie în mod arbitrar geto-dacilor (Pelasgo-Hiperboreenilor de la nord de munții Haemus – munții Balcani) culturi și zeități care au fost specifice numai Odrișilor sudici aflați sub influența grecilor, făcând din Gebeleizis un zeu specific Get. Însă, rudenia geților și tracilor rămâne subiect de alte discuții.

Relatarea lui Herodot

În a patra carte a lucrării Istoriile, Herodot relatează următoarele:

„Înainte de a ajunge la Istru, primii oameni pe care i-a subjugat au fost geții, care cred în imortalitatea lor. Tracii din Salmydessus, și cei care locuiau deasupra orașelor Apollonia și Mesembria (Scyrmiadae și Nipsaens, cum sunt numite), s-au alăturat împăratului Darius I cel Mare (Dîryayas) fără vreun conflict; dar geții, apărându-se îndărătnic, fuseseră subjugați, deși sunt cei mai nobili și drepți dintre toate triburile trace.

Crezul geților în ceea ce privește nemurirea este următorul. Ei cred că de fapt nu mor, ci că atunci când pleacă din această viață merg la Zamolxe, care e numit și Gebeleizis de către unii dintre ei. Acestui zeu îi trimit odată la cinci ani un mesager, care e ales prin tragere la sorți din toată națiunea și însărcinat să îi ducă cererile lor. Modul lor de a-l trimite este acesta. Câțiva dintre ei stau în picioare, fiecare ținând în mână trei săgeți; alții iau omul care urmează să fie trimis lui Zamolxe, și, balansându-l de mâini și picioare, îl aruncă în sus astfel încât să cadă pe vârfurile armelor. Dacă este străpuns și moare, ei cred că zeul este benevol, dar dacă nu, dau vina pe mesager, care, (spun ei) este un om rău: și astfel aleg un altul pentru a-l trimite zeului. Mesajele sunt încredințate cât timp acesta este încă în viață. Aceeași oameni, când tună și fulgeră, își îndreaptă săgețile către cer, rostind amenințări către zeu; și de asemenea nu cred că există vreun alt zeu decât al lor.

Sunt informat de către grecii care trăiesc pe malurile Hellespont-ului și Pontus-ului că acest Zamolxe a fost în realitate un om, că a locuit în Samos și că pe când era acolo fusese sclavul lui Pitagora, fiul lui Mnesarchus. După ce și-a obținut libertatea s-a îmbogățit, iar, plecând din Samos, s-a întors în țara sa. Tracii în acea vreme trăiau într-un mod mizerabil și erau o rasă săracă și ignorantă; Zamolxe, de aceea, care prin comerț cu grecii, și în special cu cel care nu era cel mai de disprețuit dintre filozofii lor, Pitagora, era familiarizat cu modul ionic de viață și cu maniere mai rafinate decât cele curente între compatrioții săi, și-a clădit o încăpere, în care din când în când îi primea și ospăta pe cei mai de seamă dintre traci, folosindu-se de ocazie pentru a-i învăța că nici el, nici ei, onorații oaspeți, nici vreunul dintre descendenții lor nu vor muri vreodată, dar că se vor duce toți într-un loc unde vor trăi pe veci bucurându-se de toate bunurile posibile. Făcând acestea, și ținând astfel de discursuri, el construia un apartament subteran, în care, când fusese gata, se ascunse, dispărând brusc dinaintea tracilor, care regretaseră mult pierderea lui și l-au plâns ca pe un mort. Între timp el trăise în secreta lui cameră trei ani, după care a ieșit din ascunzătoare și s-a arătat din nou compatrioților, care astfel au fost făcuți să creadă ceea ce i-a învățat. Aceasta este relatarea grecilor.

Cât despre mine eu nu mă încred nici prea mult în această poveste a lui Zamolxe și a camerei sale subterane, nici nu o pun întru-totul la îndoială, dar cred că Zamolxe a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Dacă într-adevăr a existat vreodată vreun om cu acest nume, sau dacă Zamolxe nu e nimic altceva decât un zeu indigen geților, acum îi spun adio. Cât despre geți în sine, cei care țin și practică cele descrise mai sus, ei au fost acum diminuați de către perși și au însoțit armata lui Darius.”

https://ro.wikipedia.org/wiki/Zalmoxis